Eroi

‘Ce (trebuie să) simți când Mati te imită?’

‘Mândrie? Mă simt flatată!’

‘Nu..’

‘Iubire?? Admirație?’

‘Nu’

(după câteva zile, resemnată)

‘Resposabilitate…’

Din ce în ce mai multe cliente vin la atelier împreună cu micuțele lor domnișoare care doresc aceeași rochiță ca și mami. Bucuria din ochii lor când văd pentru prima oară rochița trece intstant pe plan secund în momentul în care o văd și pe mama îmbrăcată cu același model. Mi-am propus să fac valabil orice model în varianta mini însă nu știu cine s-ar bucura mai mult… mămicile sau fetițele…

Cu greu ne dăm seama că un copil trăiește pentru el și nu pentru părinți. Pentru mine a durat 3 ani, și încă e o muncă în desfășurare. A-ți vedea propriile nevoi în chișorii copilului e o stare de beție din care cu greu mai ieși. Boala, mi-e teamă să recunosc, nu prea intră în remisie, ci mai degrabă în standby, așteptând momentele oportune, indiferent de vârstă.

Într-adevăr, m-am simțit admirată când am văzut-o pe Mati că mă copie. Dar la fel îi copia și pe copii din parc, pe vecină, pe educatoare. Șansele să-i iubească și pe ei cu același patos sunt mai slăbuțe, totuși. Am realizat că omușorul ăsta mic are nevoie de exemple adevărate, naturale în desfășurare, nu doar grăite. Așa cum mai mereu nu reușești să faci ce zice popa ci exact ce face popa, nici copilul nu învață decât din realitate. Cu greu am realizat că nu există nicio fărâmă de egoism în a-ți trăi viața pentru tine, și nu pentru copil. Cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu este să am grijă de mine, să nu mă uit.

Sunt furioasă. Știu. Sunt ‘mandra’ să afirm că am un copil furios. Recunosc că am stat pe gânduri dacă să pun ghilimelele sau nu. Nu pot să nu spun că o ador pe micuța asta că nu se lasă călcată în picioare. Mă ascundeam însă puțin după un copac când Mati a început să dea lecții de bun simț țipând, cu degetul arătător ridicat și dând ochii peste cap la tobogan. Copii erau strânși buluc unul peste altul. Blocase circulația fata mea, care refuză să se dea până nu-și cerea scuze următorul copil pentru că a împins-o. Mai nou am învățat să-mi exprim doleanțele. E drept, n-ar strica să am câțiva decibeli în minus, însă e work in progress. S-o fi avut acum câțiva ani pe Măți n-ar mai fi fost același copil. Am fi stat împreună la cozi și-am fi numărat câți oameni se bagă în fața noastră fără să protestăm. I-aș fi predat două superputeri: comprimare frustrări și invizibilitate.

Zilele trecute mă uităm în oglindă și, ca de obicei îmi treceam cu ‘ochiul critic’ în revistă lista de defecte. După un resemnat ‘Iar m-am ingrasat’, o observ pe Mati lângă mine adoptând aceeași poziție și mă studia cu atenție. M-am speriat. Următoarele cuvinte mecanizate au fost ‘Imi place la nebunie corpul meu!!!! :)), amândouă suntem foarte frumoase!’. Partea proastă: mai am de învățat. E mereu acolo, nu am deloc intimitate! Partea bună: Mă forțează să mă apreciez și să practic ce predau. Mă forțează să fiu mai bună, mai corectă, atât cu ceilalți cât și cu mine. Mă forțează să spun cu voce tare când tati are dreptate, asta fiind unul din rarele minusuri… Se spune că un copil este cel mai bun psiholog pe care l-ai putea avea. Scoate gânduri și emoții din tine pe care nici nu le bănuiai, forțându-te să le gestionezi, într-un fel sau altul.

Mi-am propus să-i fiu erou. Și pentru că uneori poate fi și distractiv vă las în compania pozelor. Amândouă purtăm Trenciul Emilia