Am zis să reîncep să scriu făcându-vă cunoștință cu o bună prietenă de-a mea. Aș putea spune cea mai veche, însă nu vreau să-i dau nas, și-așa e stresantă. Cu siguranță o cunoașteți și voi, o aveți în anturaj și pare a fi cea mai vocală dintre toate durerile din c… cot. Frica. Frica aia care stă ca un papagal pe umărul meu constant și îmi astupă urechea cu o grămadă de scenarii și prostii. Se transformă în stări și emoții, gâtuind și paralizând parcă toate fibrele corpului, împiedicându-mă să fac aproape orice. Da, e o curvă.

Hai să enumerăm împreună toate refrenurile pe care ea le fredonează la noi în urechi, mai mult sau mai puțin conștient, cu fiecare pas, fiecare mișcare, cu fiecare zi care trece pe lângă noi, sperând să fi avut curajul să trăim momentul altfel. Evident, ea poate fi mai vocală la unii decât la alții, nu zic că e universală în orice caz, zic doar că are alt volum, ritm, incidență, în funcție de individ. Deci, eu le enumer și să-mi spui stop când îți recunoști beat-ul: frica de… a nu fi acceptat, de a primi un refuz, de a fi ridiculizat, de a fi certat, de a fi criticat sau judecat, de a fi vulnerabil, de a fi invizibil, de a fi ultimul, de a nu fi destul, de a fi singur, de a fi părăsit, de a nu fi iubit…   Desigur, mă refer strict la emoții, acele sentimente subtile, atât de greu de sesizat, atât de greu de controlat, care creionează toată ființa noastră ziua și ne invadează visele noaptea.

Mai nou, de când am avut „inspirata” idee de a avea copii, basically de a-mi tăia inima-n două și de a lăsa jumătăți să zburde libere prin lume până mă omoară și mă lasă fără păr în cap. Poftim? Dramatizez prea tare?! … really, really not. De fiecare dată când una din ele are o banală febră sau o mică tuse, încep. De ce mi-au trebuit copii!? Acum mor de stress și griji! Și începe să vâjâie capul până pocnește.

Acum sincer nu, nu sunt chiar așa, din afară par perfect normală, și sunt sigură că din exterior nu se vede întreaga orchestratie și calibrare lăuntrică  împreună cu nenumăratele procese de conștiință cu care se însoțesc fiecare acțiune și vorba.

Revenind la oile noastre, cred că mi-ar plăcea enorm ca dimineața, înainte să plec undeva, să nu mai petrec jumătate de oră alegându-mi hainele. Aici știu sigur că nu sunt singura. A devenit atât de obositor să încerc să înfrânez anumite porniri, anumite impulsuri de a mă îmbrăca într-un anumit fel, gândindu-mă că alții ar putea interpreta într-un mod greșit, ce vreau să arăt, ce nu vreau să arăt. Prea mult am ajuns să ne îmbrăcăm parcă pentru ceilalți și mai puțin  pentru noi. Mi-ar plăcea să îmi dau frâu liber nevoii de a mă manifesta și prin haine fără să mă gândesc la cum aș arăta prin ochii celor din jur. Am ajuns să realizez târziu că nu există ochi mai critic decât al meu și acele voci care îmi răsună în minte spunându-mi că ceva nu e în regulă, sunt doar vocea mea, vocea fricii mele, vocea propriului sentiment de neadecvare, care-mi stârpește libertatea de a fi eu.

DSC 5432

DSC 5439

Rochia Larisa

Pentru mine, 8 Martie nu mai e ziua mamei. Oricum nu mai era de mult ziua mamei… chiar nu știu când s-a transformat în ziua femeii. Când eram mică, era strict ziua mamei. Nu mai era o alegere, voiai, nu voiai, erai mamă până în 25 de ani. Acum, natalitatea scăzând, din ce în ce mai multe femei renunță la a avea copii de tinere și ce s-a întâmplat? Ups… și-au cam pierdut publicul țintă. Acum există o mare crescândă de femei tinere neexploatată comercial, însă, știm prea bine, nu pentru mult timp. Iar trecerea a fost foarte subtilă.

Eu voi fi sinceră. Declar 8 Martie ziua clientelor mele, și le-o dedic cu cea mai mare stimă. Vă mulțumesc tuturor pentru aprecieri, loialitate, pasiune, omenie și mai ales, pentru scurtele dar dese momente de împlinire profesională care mă fac uneori să aud marea. Recunosc, m-am întors și am adăugat ulterior „profesională” după „împlinire” pentru a salva aparențele unei nevoi personale ascunse și mereu însetate :D. Nu-mi pasă. Consider că am făcut din ea limonadă.

Desigur, le mulțumesc și celor care m-au transpus în „Mo*&-f@#$%R-mode”, puține dar bune. M-au făcut să învăț multe despre mine, despre relația cu clienții. Am descoperit limite nebănuite ale răbdării și sunt recunoscătoare. Acum îmi amintesc zâmbind de clienta care a returnat cu scandal un sacou, după 5 luni, pentru că nu îi mai venea. Tare mi-aș fi dorit să fi avut și atunci la îndemână colajul cu scrisori. Ar fi fost un binevenit „SERENITY-NOW!!!”

Acum că mă gândesc la toți clienții și mă imaginez comportându-mă în anumite situații trecute, parcă mă văd mică, o am în fața mea pe mama și încerc să o fac fericită. Uneori mă apreciază, uneori mă mustră. Uneori mă laudă și, of course, câte-o dată mă simt ca la 14 ani, hormonii mă înfierbântă și îmi vine să urlu de draci, să trântesc pe rând toate ușile din casă. Poate, în subconștient, toți suntem mereu în fața Ei și ne comportăm ca atare. Alergăm după afecțiunea ei, trăim după vorbele ei, alegem partenere care seamănă cu ele, ne comportăm cu alții așa cum ne comportăm cu ea, iar atunci când cineva ne amintește de ea, de bine de rău… parcă auzim marea.

Felicitări clienți

Nu mai zic nimic despre crampele și anxietatea care au precedat așteptatul eveniment. Ambele au fost… constructive, să spunem. A fost neașteptat de frumos și natural modul în care a decurs dialogul. Era prea liniște când vorbeam. Pe cine a plesnit râsul când am zis că ‘nu las nici un client să plece nesatisfăcut’ sau ‘mă mulțumesc cu mâinile mele’? Pe mine, evident. În rest, liniște. Mi-am făcut cinste psihicului mai pueril decât audiența adolescentină. Jos pălăria. Mai mult decât atât, m-au blocat cu o întrebare simplă aparent, dar la care nu am avut răspuns. Ce înseamnă să fii elegant? Aș dori să le ofer aici un răspuns, un răspuns încă neelucidat dar rumegat cât de cât. Vedem ce iese.

Am avut un bunic elegant. Colonel intrat în rezervă, înalt, sănătos tun, mers impunător și mereu îmbrăcat adecvat. Putea purta și un trening că jurai că este elegant. Aducea bine cu Clint Eastwood, mai ales când fuma și își strângea ochii să nu îi între fumul. I-a interzis bunicii mele să își ia un baston pentru că nu dădea bine și refuza probabil înaintarea în vârstă a ei, implicit și a lui. Astfel, mereu când ieșeau la plimbarea zilnică, ieșeau la braț, și o strângea bine pentru echilibrul ei. Romanul mi-a părut mereu un oraș bătrân, liniștit, verde, foarte frumos, unde toată lumea se cunoaște. Ieșeau mereu la braț amândoi și, la oră fixă, că-ntr-un dans, se salutau cu toți trecătorii cunoscuți. A avut un defect la mâna dreaptă și degetul din mijloc a rămas înțepenit mereu îndoit simulând un gest mai puțin admirabil. Ai fi crezut că așa un defect l-ar fi oprit să o includă în socializare făcând din mână cuiva. Dar nu. Plin de tact, flegmatic și debordând de încredere în sine ridica mâna aia și făcea semne lascive cu fiecare ocazie. Și mai elegant mi-a părut în momentul în care am fost abordați pe stradă de un martor al lui Iehova acum vreo 15 ani. L-a ascultat cu blândețe, răbdare, a luat pliantul, i-a mulțumit, în timp ce eu gesticulam frenetic gestul de scurtat discuția, ochi peste cap și oftat constant plin de superioritate. După ce a plecat îmi spune că trebuie să ascult și să fiu politicoasă cu oricine, indiferent de concepții și păreri. Elegant.

Ca de obicei nu mă voi rezuma doar la haine :). A fi elegant înseamnă armonia tuturor lucrurilor și acțiunilor individului. Bun. Acum individul respectiv poate avea o geacă ruptă care se îmbină armonios cu pantalonii murdări, o sticlă de bere într-o mână și capul în șanț. Armonios, foarte logic … am putea spune și asta. Elegant? Nu chiar. Mă pot împiedica regulat pe stradă, să am un gheb imens în spate dar tot să am un curs al mersului elegant (practic vorbind). Spre exemplu, eu îmi târăi călcăiele. Toți îmi spun că mă aud cum vin și mi se recunoaște unicitatea târâitului imediat. Voiam să mă dau drept un contra exemplu la începutul frazei, dar m-am răzgândit to make a point. Regularitatea și sistematizarea procesului ‘complicat’ implică dedicație și cursivitate în mișcare. În teorie ar trebui să fie elegant. Nu e. Se produce un sunet mai puțin plăcut și de obicei se adaugă și la o postură proastă. Am putea spune că a fi elegant ține și de rigorile autoimpuse pentru a fi cât mai plăcut pentru privitor (alții sau sinele). De-aia mă rezum la tocuri acum. Cât mai puține sunete nedorite scoase, o postură cât mai dreaptă care evidențiază perfect forma corpului, pieptul înainte denotă curaj, fruntea sus pentru încredere în sine și avem un mers foarte elegant.

Aș spune că ‘elegant’ este un termen și mai relativ în ceea ce privește vestimentația. Fiecare decide în felul lui ce i se pare elegant și mereu susțin creativitatea în stilul vestimentar. În schimb sunt anumite linii de ghidaj comune fiecărei interpretări, cum ar fi concordanța ansamblului. Piesele vestimentare să se îmbine armonios, liniile croielii să fie cursive și curate. Paleta de culori adoptată să fie complementar și în ton cu ținuta. În ultima instanță revenim evident la rigorile impuse sezonal de tendințe, câte-o dată menite parcă să ne transforme într-o mare compactă și uni de oițe. Părerea și sfatul meu sunt să le privim cu colțul ochiului și să avem stilul propriu definitoriu, cizelat și pigulit eventual funcție de ele. Ăla va fi mereu elegant pentru că mereu va fi în armonie perfectă cu sinele.

În concluzie… vrei să fii elegantă? Îmbracă-te de la ‘Laura Galic’!!! (snobbish hair backflip) … asta ca să nu mi se reproșeze că iar n-am făcut reclamă.

Butiu2

Butiu1

              Nu cred că sunt singura care a avut visul ăla enervant despre începutul școlii. Se termina vacanța și intram în panică pentru că nu mi-am terminat temele sau pentru că nu am învățat pentru un test. Îl mai am și acum, după mai bine de 7 ani de la terminarea facultății. Ar trebui să spun 10 ani, facultatea numai despre învățat nu a fost. Aș descrie mai degrabă experiența prin ‘descurcat’. Da, m-am descurcat. Însă oare s-au meritat atâtea nopți nedormite, atâta stres și neliniște, atâtea zeci de kilograme de hârtii scrise și cărate zi de zi. Serios, care mai e scopul profesorului dacă dictează din manualul meu același lucru? Pot copia și eu acasă cu același ‘entuziasm’.

Am fost un copil foarte conștiincios. Premiantă mereu și șefă de clasă, până să ajung la liceu, evident, dar chiar și atunci mă număram printre primii. Își minte perfect, ca o experiență traumatizantă, primul meu 7. Atâtea speranțe în mine din partea tuturor, profesori, părinți… o adevărată dramă. Am ascuns o lună carnetul de note de rușine. Pentru cine învățam? Atâta învățat pe de rost lucruri inutile pe care nici profii nu le pot recita fără eventualul căscat. Atâtea coronițe expuse de bunici în vitrine, atâtea diplome… teancuri de diplome. Nu mai știu absolut nimic. Sunt întâmplări pe care le ții minte involuntar și nu le găsești noimă decât mult mai târziu. Cum ar fi ziua absolvirii clasei a 8-a. Eu și câțiva colegi am fost luați de-o parte și am fost informați că pe lângă diplomele de merit vom mai primi câteva, așa, pe lângă. Trebuiau să dea mai multe diplome la festivitate… era un spectacol doar. Fiecare părinte își admira odrasla în manej, la trap frumos, cu fiecare panglică de merit. Am aflat în ziua aia că sunt excepțională la biologie și muzică. Pe moment m-am bucurat de lărgirea nesperată și nemuncită a palmaresului. Se spune că atunci când un lucru îți este oferit gratis înseamnă că tu ești produsul. Da, am fost cumpărată de câțiva profesori inapți pentru o hârtie, hârtie care în mâinile mele părea aur. Părea calea spre succes, admirație și fericire. Copil prost.

              Am să vă povestesc despre ziua care într-adevăr mi-a deschis orizonturile și care m-a îmbarcat într-o călătorie fără cale de întoarcere. Aveam 6 ani și eram la bunici. Într-o zi bunica și-a scos mașina veche de cusut să-și facă o perdea. Era un Singer vechi, negru cu modele pictate manual aurii și montată pe o carcasă de lemn masiv. Fascinată, am rugat-o să mă învețe. Ea nu prea avea timp și a amânat. Dimineața următoare am fugărit-o pisând-o la cap să mă învețe, ea fiind pe picior de plecare la servici. Agitată și exasperată a luat mașina (fără pedală, doar cu manivelă) și mi-a explicat foarte ‘detaliat’ gândind că mă voi plictisi instant: ‘aici se bagă așa, aici bagi suveica și aici învârți. Pa!’ După 8 ore când a revenit eram în același loc. Se poate numi hobby, pasiune, compulsie obsesivă, orice! Pot spune că din momentul ăla am știut că asta vreau să fac. Lucru rar, știu. Marea majoritate se confruntă cu mari probleme în regăsirea identității în profesie. Nu am nici o rezolvare pentru ei. Suntem o generație amplă de școliți și învățați, plini de diplome, însă necalificați, nepregătiți pentru nimic. Unii au baftă să se descurce siguri, împiedicându-se de o îndeletnicire dragă. După 3 școli schimbate, liceu de matematică-informatică, facultate de design interior și licență în peisagistică, pot spune cu mândrie că sunt croitoreasă. M-am întors să-i dau dreptate copilului de 6 ani, care știa mai bine ce vrea să facă cu viața ei decât școlita plină de diplome.

              La grădiniță mi s-a comunicat că până în clasa zero fata mea trebuie să știe tabla adunării și scăderii. Am râs. Era o glumă, nu? Nu. Nu înțeleg unde îi grăbim. Știu, creierul trebuie structurat și rutina învățării în sine este unealta principală și nu obiectul învățat propriuzis. Dar e ca și cum aș încerca să fac o prăjitură doar cu apă și tărâțe. Repet procesul de n ori ca să îl învăț pentru că doar procesul este important pentru dezvoltarea mea ca bucătar. Dar eu nu produc nimic. Poate dacă în loc de istorie aș fi învățat astronomie, în loc de chimie ar fi fost biologie sau în loc de latină ar fi fost ORICE altceva, aș fi ținut minte ceva. Sunt doar simple exemple preferențiale. Suntem diferiți. Cum ar putea o clasă de 35 de copii să fie identici în nevoile disciplinare?! Văd doar identități diferite și unice, miraculoase, îndesate în mici cutii comunicandu-li-se ce valori și aspirații ar ‘trebui’ să aibă. Pare rețeta perfectă pentru condamnarea unei întregi generații spre depresie.

              Sper să am ocazia, și îmi voi da tot interesul, să-mi înscriu copilul la un sistem de învățământ alternativ. Orice pare infinit mai bun. Dacă nu, abia aștept să pot fi mama care-i spune: Fără teme după oră 5! Vacanța e vacanță, nu se învață la nimic! Nu-ți place obiectul x? învață de 5 și nimic mai mult. Poate ar părea cam neortodox, dar prefer un copil fericit decât un ponei de expoziție.

Îmi e atât de greu uneori să-mi amintesc cât de frumos era la început. Desigur, era dificil, și sigur lucram mai mult fizic. Însă mi-e dor de lucrul cu mâinile. Neglijăm cât de plăcut este și relaxant să îți folosești mâinile. Te transpune oarecum într-o stare de meditare, un standby detensionant, rutina unui lucru făcut cu mâinile fiind vindecătoare uneori. (Recunosc, eu să fi citit rândurile astea cu greu nu mă gândeam la prostii, dar bare with me!). Nu e de mirare că printre cele mai relaxante și halucinante lucruri este joaca cu plastilină, indiferent de vârstă. Parcă nu poți refuza dacă ți se prezintă oportunitatea.

M-am apucat să-i fac într-o zi Matildei un ursuleț dintr-o carte preferată. I-a plăcut atât de mult încât am trecut și la alte personaje. Până la urmă ‘delegarea responsabilităților’ în atelier s-a dovedit a fi funcțională și bine pusă în practică. Alții au de-a face cu clienți problemă și eu fac animăluțe de plus. Întreg procesul realizării unui elefant de plus mi-a amintit de vechile cd-uri pe care le foloseam pentru curățarea cd-romului, rulau o muzică de relaxare în timp ce-și făceau treaba. Cam același rezultat l-am avut și eu la ‘mansarda’ proprie. Probabil ăsta-i motivul pentru care o mare parte din articole create de mine au câte un detaliu pe care îl realizez doar eu… la mână, și nimeni altcineva. Bineînțeles, îmi place să fac un lucru inaccesibil altora doar pentru a-l păstra pentru mine. O mică parte din produsul respectiv are semnătura mea. Știu, oricum toate poartă amprenta mea creativă. Dar amănuntul practic, manual, brut și onest, de care mi-e atât de dor când mă gândesc la începuturi, câteodată lipsește. Mereu m-am implicat afectiv mai mult decât se cade în orice am făcut. Majoritatea lucrurilor din jurul meu capătă sentimente și atât de des mi-e rușine să le rănesc. Să vorbesc cu jind despre alte mașini în timp ce conduc!? Indubitabil următoarea mișcare e să mângâi bordul puțin pentru compasiune și eventual îmi cer iertare. La fel și cu produsele care ies din atelier, care în perioade mai aglomerate, simt că nu mai apuc să le … însuflețesc. Nu-i de mirare că persoanele care lucrează în atelier sunt similare. Probabil au reușit să răzbească aici doar cei pasionali, implicați, dornici să iubească bucata fadă de material pe care urmează s-o modeleze. Sunt mândră să spun că am nu două ci paisprezece mâini magice și dibace care nelipsit adaugă puțin din ei, din mine, în fiecare produs vândut.

Am cam uitat de multe ori de mine în haosul alert din jur. Mi-am promis să fiu prezentă pentru mine și să mă opresc când galopez peste limita admisă. Știința ne spune că timpul e relativ. Viteza cu care se scurge e direct proporțională cu rapiditatea cu care te miști. Mi-am pus în plan să fiu calmă. La volan în schimb nu cred că am vreo șansă și nici nu vreau altfel. Aici e strict satisfacție proprie, puțin sadică ce-i drept. Mama îmi spunea că marțea se întâmplă toate lucrurile bune. Logica ei nu o voi explica aici, însă probabil fiind luni, gândești că ‘Lasă, mâine va fi mai bine!!’.

IMG 20150826 122014

IMG 20150826 120408

IMG 20150826 115820

IMG 20150826 115339

IMG 20150826 115329

IMG 20150826 111820

M-am săturat să aud cum în ziua de azi moda este tratată cu superficialitate doar pentru că nu sunt respectate rigoarea și liniile înguste propuse, sau mai bine zis impuse, de anumite persoane autoproclamate ‘icons’. M-am săturat să aud peste tot critici dure și jigniri doar pentru că a purtat roșu nu știu cine nu știu unde, pentru că se vede cu 1 cm mai mult genunchiul sau cotul, sau pentru că a îndrăznit cineva să poarte ceva care îi place și nu neapărat îl/o avantajează. Am citit că moda este insulară acum și asta ar fi un lucru rău. Fiecare are un mod diferit de a interpreta moda, iar asta bineînțeles este de neconceput. În concluzie, este rău să fii diferit? Să ai o interpretare proprie? Să îndrăznești să ieși din turmă? Cum îndrăznesc unele blogerițe fashioniste să discute despre modă când ele nu cunosc diferența dintre Valentino, Gucci sau Versace?! Așa și? Nici eu nu o cunosc și mă mândresc cu asta. Mai mult, am dat search să văd cum se scriu corect! Însă știu diferența între frumos și urât, împlinit și frustrat, politicos și nesimțit. Chiar nu mai putem scoate divertisment decât pe seama altuia? M-am plictisit să văd cum se arată cu degetul și se minimalizează persoane doar de frică să nu fim noi priviți cu același ochi critic. Ești ceea ce vezi. Tare greu trebuie să fie dacă vezi doar lucruri demne de criticat și înjosit.

M-au invitat acum ceva timp la o emisiune. Eram 3 ‘specialiști’. Un psiholog, un sociolog și un fashion designer. M-am anunțat ce temă va avea emisiunea și mi-am făcut temele, m-am pregătit perfect. Era vorba despre cum ne influențează hainele personalitatea și invers, ce spune ținuta noastră despre noi. Am ajuns acolo și în toiul emisiunii mi-am dat seama că eu eram invitată pentru scandal, critici și dezaprobări. Nici n-apucasem să-mi spun discursul de acasă, pregătit cu entuziasm, despre etapele dezvoltării psihice (nu trebuie să menționez că la școală aveam mereu pregătit ghiozdanul de cu seară sau nu puteam să dorm). Mi-au dat cuvântul când mi s-a arătat o poză cu un domn purtând un sacou bleo cu o cravată în dungi. ‘ E ok? După părerea ta ‘profesionistă’?’ …Well, f@#k… mi-a dat șah și mi-am înghițit discursul. M-a salvat domnul psiholog care a zis că , of course, nu e îmbrăcat adecvat. ‘Nu se poartă cravată în dungi cu nuj ce ocazie.’ Serios?!

Chiar nu vreau să văd moda ca pe un tiran sau dictator. Noi dictăm moda, și nu invers. Noi oamenii de rând, simpli facem moda. Când văd toți criticii de modă cum fac spume la gură și împrăștie doar vorbe dure la adresa oricui, văd doar copii mici, răzgâiați. Vor ca toți copii din parc să se joace după regulile lor. Când sunt refuzați se trântesc cu fundul de pământ. Noi ăștia mai mari suntem mai ‘delicați’. Nu ne trântim cu fundul, trântim vorbe. Oare ne este frică să facem un compliment? Ne face vulnerabili?

Închei cu un mic fragment din ‘Ratatouille’ de care pur și simplu m-am îndrăgostit.

‘În multe feluri, munca unui critic este simplă. Riscăm foarte puțin și totuși ne bucurăm de o poziție superioară celor care ne prezintă munca și pe ei înșiși spre a fi judecați. Înflorim cu critica negativă care e distractivă pentru toți. Dar crudul adevăr pe care noi criticii trebuie să îl recunoaștem, este că în ansamblu, cea mai nesemnificativă prostie creată este probabil mai plină de înțeles decât critica noastră care o înjosește într-atât. Dar sunt și dați când un critic riscă, în descoperirea și apărarea unui lucru nou. Lumea adesea este rea cu talentul nou, și creațiile noi. Noul are nevoie de prieteni.’

(‘In many ways, the work of a critic is easy. We risk very little, yet enjoy a position over those who offer up their work and their selves to our judgment. We thrive on negative criticism, which is fun to write and to read. But the bitter truth we critics must face is that, in the grand scheme of things, the average piece of junk is probably more meaningful than our criticism designating it so. But there are times when a critic truly risks something, and that is in the discovery and defense of the new. The world is often unkind to new talent, new creations. The new needs friends.’)

‘Mândrie? Mă simt flatată!’

‘Nu…’

‘Iubire? Admirație?’

‘Nu.’

(după câteva zile, resemnată)

‘Responsabilitate…’

Din ce în ce mai multe cliente vin la atelier împreună cu micuțele lor domnișoare care doresc aceeași rochiță ca și mami. Bucuria din ochii lor când văd pentru prima oară rochița trece instant pe plan secund în momentul în care o văd și pe mama îmbrăcată cu același model. Mi-am propus să fac valabil orice model în varianta mini, însă nu știu cine s-ar bucura mai mult… mămicile sau fetițele…

Cu greu ne dăm seama că un copil trăiește pentru el și nu pentru părinți. Pentru mine a durat 3 ani, și încă e o muncă în desfășurare. A-ți vedea propriile nevoi în chișorii copilului e o stare de beție din care cu greu mai ieși. Boala, mi-e teamă să recunosc, nu prea intră în remisie, ci mai degrabă în standby, așteptând momentele oportune, indiferent de vârstă.

Într-adevăr, m-am simțit admirată când am văzut-o pe Mati că mă copiază. Dar la fel îi copia și pe copii din parc, pe vecină, pe educatoare. Șansele să-i iubească și pe ei cu același patos sunt mai slăbuțe, totuși. Am realizat că omușorul ăsta mic are nevoie de exemple adevărate, naturale în desfășurare, nu doar grăite. Așa cum mai mereu nu reușești să faci ce zice popa, ci exact ce face popa, nici copilul nu învață decât din realitate. Cu greu am realizat că nu există nicio fărâmă de egoism în a-ți trăi viața pentru tine, și nu pentru copil. Cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu este să am grijă de mine, să nu mă uit.

Sunt furioasă. Știu. Sunt ‘mândră’ să afirm că am un copil furios. Recunosc că am stat pe gânduri dacă să pun ghilimelele sau nu. Nu pot să nu spun că o ador pe micuța asta că nu se lasă călcată în picioare. Mă ascundeam însă puțin după un copac când Mati a început să dea lecții de bun simț țipând, cu degetul arătător ridicat și dând ochii peste cap la tobogan. Copii erau strânși buluc unul peste altul. Blocase circulația fata mea, care refuză să se dea până nu-și cerea scuze următorul copil pentru că a împins-o. Mai nou am învățat să-mi exprim doleanțele. E drept, n-ar strica să am câțiva decibeli în minus, însă e work in progress. S-o fi avut acum câțiva ani pe Mati, n-ar mai fi fost același copil. Am fi stat împreună la cozi și-am fi numărat câți oameni se bagă în fața noastră fără să protestăm. I-aș fi predat două superputeri: comprimare frustrări și invizibilitate.

Zilele trecute mă uitam în oglindă și, ca de obicei, îmi treceam cu ‘ochiul critic’ în revistă lista de defecte. După un resemnat ‘Iar m-am îngrășat’, o observ pe Mati lângă mine adoptând aceeași poziție și mă studia cu atenție. M-am speriat. Următoarele cuvinte mecanizate au fost: ‘Îmi place la nebunie corpul meu!!!! :)), amândouă suntem foarte frumoase!’. Partea proastă: mai am de învățat. E mereu acolo, nu am deloc intimitate! Partea bună: mă forțează să mă apreciez și să practic ce predau. Mă forțează să fiu mai bună, mai corectă, atât cu ceilalți cât și cu mine. Mă forțează să spun cu voce tare când tati are dreptate, asta fiind unul din rarele minusuri… Se spune că un copil este cel mai bun psiholog pe care l-ai putea avea. Scoate gânduri și emoții din tine pe care nici nu le bănuiai, forțându-te să le gestionezi, într-un fel sau altul.

Mi-am propus să-i fiu erou. Și pentru că uneori poate fi și distractiv, vă las în compania pozelor. Amândouă purtăm Trenciul Emilia

Eroi

Eroi

Eroi

Eroi

Eroi

Eroi

Azi voi discuta despre furie. Despre cum am învățat să o iubesc, și ea pe mine. A fost greu, recunosc – abia după 27 de ani am regăsit-o și mi-e tare dragă. Prostia mea stă în calibrare. Pentru moment sunt ca un texan cu arme în dotare, pe caniculă. Cam imprevizibil.

Ignoratul furiei care se alimenta sistematic nu mă ajuta deloc și involuntar căutam o dependență compulsivă pentru itch-ul meu. Într-o zi am intrat pe un site cu papuci. Acesta a fost începutul și restul a devenit ușor istorie. Zeci de culori, tipuri de tocuri, glitter, lac, fundițe… multe fundițe… Lucru foarte important de menționat este că eu, Laura, nu-mi purtam hainele create. Hainele pe care mereu le făceam gândindu-mă constant prima oară la ce aș dori eu să port, ce m-ar face fericită. În curând pantofii nu se mulțumeau să fie doar adunați, admirați, numărați. Chiar dacă îi vizitam zilnic și-i mai probam în fața oglinzii, tot nu erau încântați de perspectiva modestă oferită. Așa că încetișor au început să iasă, unul câte unul la aer, iar eu diversificam din ce în ce mai mult nuanțele îmbrăcate, rochițele și simțirile. În curând eram într-un rollercoaster emoțional și m-am trezit ieșind până la jumate pe geam în trafic făcând semne porcoase unui nesimțit. A fost atât de bine! Bine, putea să iasă rău. Domnul ne-a urmărit, ne-a depășit, a oprit traficul pe șoseaua de 4 benzi și s-a dat jos să-mi informeze soțul că ar trebui să-și controleze femeia. Ce a spus femeia calmă din dreapta soțului meu deschizând portiera? ‘Dă-mi bâta!!’ Nu cred că trebuie să mai menționez că purtam roșu . Am urmărit mașini în trafic claxonându-le pentru că au aruncat gunoaie pe geam, bicicliștii deja îmi cunosc numărul de înmatriculare iar un anume muncitor pe basculantă a primit o lecție de politețe după ce m-a confundat și înjurat în trafic. Soțul îmi spune că e cam grav și că ar fi periculos pentru mine. L-am liniștit spunându-i că singura soluție pentru siguranța mea este să-mi pună cuie în vârful bâtei.

Anger Management

Anger Management

Anger Management

Fusta Dalma

N-am de gând să mă învârt în jurul ideii că un blog e good marketing, sunt sinceră că asta m-a împins, dar puțină ordine în idei nu strică. Când am început să am programul din ce în ce mai încărcat, stresul era maxim și îmi cam luam foc repede și la oricine. Spre salvarea celorlalți probabil, voci întelepte mi-au recomandat tehnica delegării responsabilității. Bun. A mers perfect. Chiar și atunci cand m-am dus la D (responsabil marketing online) sa deleg sarcina promovării imaginii online. Soluția? ‘N-ai idee cât de bine indexează Google un blog fashion! Contintul unic este cel mai bine poziționat în orice motor de căutare!’. Și uite-mă delegand sarcina promovării online… conform planului, mie.

Într-un interviu recent mi s-a cerut să descriu brandul ‘Laura Galic’ printr-un singur cuvânt. M-am surprins cât de iute mi-a venit la degete și-am scris ‘feminism’. Nu. Chiar nu sunt fanatică, e doar o atitudine sănătoasă, distractivă uneori. De când am deschis atelierul am avut ‘plăcerea’ să văd o paradă aproape continuă de mentalități pe cât de închise, pe atât de comice spre final. Combinația câștigătoare pentru un patron/șef? Tânăr, femeie, naiv, imposibilitate patologică de a spune nu, dornic să facă pe plac altora. All good. Rezultatele nu au întarziat să apară. Primul om pe care l-am concediat (tremurând ca o trestie) s-a întors a doua zi la muncă spunând cu seninătate ‘am decis că ieri nu se ia în calcul’. N-am dormit 2 nopți. Al doilea m-a învațat multe, îi sunt datoare. Mă dădeam cu capul de pereți încercând să mă gândesc cum să-l dau afară (imi era groaznic de frică de el… era de înteles, avea 1.40cm). Într-o zi mă salvează tot el zicând ‘dacă așa ai de gând să faci, atunci eu plec’. Pauză. Liniște asurzitoare. Nici dacă aș fi zis ceva nu aș fi fost mai feroce. ‘Bun! PLEC!’ . Unde a plecat? Să se întalnească cu logodnicul meu să mă pârască. Aș vrea sa pot spune că de atunci mintea mi s-a mai luminat, dar a marcat doar începutul unui lung șir de împleticiri si bâlbâieli. Dar am învațat ceva. E tare comică fracțiunea aia de secundă când ezită un bărbat să-mi dea noroc când îi intind mâna ferm. Sunt lucrurile simple care mă fac fericită.

Ce loc au toate astea într-un blog fashion?  Hai să vedem ținuta ca o simplă unealtă care servește unui scop. Nu încerc să-i scad din glamour sau valoare, doar îmi câștig existența din asta, dooh. Simplă da, însă nu de neglijat. Nu degeaba stai o oră când alegi hainele.  E ca la psiholog. Cum mă simt? De roșu sau verde? Fustă sau pantalon? De ce ? De-aia trăim mai mult! Evoluția a aprins un beculeț în mintea barbaților și așa s-au născut metrosexualii. Iată o bună explcație pentru fenomen.

Mă uit la evoluția în timp a lucrurilor pe care le creez și fiecare tendința  îmi amintește de un moment specific din viața. Nu e un secret că nu urmez tendințele în fashion din fiecare sezon. Mă plictisesc groaznic. Dezvoltarea personală. Asta ar trebui să fie la modă.