Anger Management

Posted on

   Azi voi discuta despre furie. Despre cum am învățat să o iubesc, și ea pe mine. A fost greu, recunosc – abia după 27 de ani am regăsit-o și mi-e tare dragă. Prostia mea stă în calibrare.  Pentru moment sunt ca un texan cu arme în dotare, pe caniculă. Cam imprevizibil.

    Am avut ‘placerea’, înainte de a-mi deschide propriul atelier, de a lucra ca stagiar într-o anumită firmă mare de confecții. Profesoara auzindu-mi planurile de practică m-a cam luat în râs și mi-a zis blând și mămos: ‘te vor mânca de vie’. Am zis că-i bullshit, mă descurc. Cu 23 de ani experiență în înghițitul furiei, domeniu virgin deocamdată, am zis că sunt expertă în frustrările altora.  Deloc. O luna, o mapă de schițe furată, o criză de bilă și 10 indigestii mai târziu, i-am dat dreptate.  Mi-am zis că lumea modei nu-i de mine.

    Pe vremea aia purtam negru. Foarte mult negru. Un strat generos de fond de ten să-mi acopere tenul perfect și viața o vedeam forțat roz. Fuste și rochițe? Aveam un DEX acasă dar mi-era și frică să le văd folosite-n propoziție. Și-acum îmi amintesc într-o seară, spre casă, am dat de-un cunoscut. Cam exagerat când spun ‘cunoscut’… un moșneag de 70 de ani, pictor, fără ocupație, cu un punct slab pentru fetișcane și mai mereu ‘afumat’. Mereu căra un tablou imens cu el, probabil subiect de conversație (faceslap). Într-o zi mi-a zis că semăn cu apusul. Da, eram cam sumbră, iar dunga neagră, groasă de pe pleoapă nu mă ajuta. Nu înăbușeam doar furia, ci orice și tot.
    Ignoratul furiei care se alimenta sistematic nu mă ajuta deloc și involuntar căutăm o dependența compulsiva pentru itch-ul meu. Într-o zi am intrat pe un site cu papuci. Acesta a fost începutul și restul a devenit ușor istorie. Zeci de culori, tipuri de tocuri, glitter, lac, fundițe… multe fundițe… Lucru foarte important de menționat este că eu, Laura, nu-mi purtăm hainele create. Hainele pe care mereu le făceam gândindu-mă constant prima oară la ce aș dori eu să port, ce m-ar face fericită. În curând pantofii nu se mulțumeau să fie doar adunați, admirați, numărați. Chiar dacă îi vizităm zilnic și-i mai probăm în fața oglinzii, tot nu erau încântați de perspectiva modestă oferită. Așa că încetișor au început să iasă, unul câte unul la aer, iar eu diversificam din ce în ce mai mult nuanțele îmbrăcate, rochițele și simțirile. În curând eram într-un rollercoaster  emoțional și m-am trezit ieșind până la jumate pe geam în trafic făcând semne porcoase unui nesimțit. A fost atât de bine! Bine, putea să iasă rău. Domnul ne-a urmărit, ne-a depășit, a oprit traficul pe șoseaua de 4 benzi și s-a dat jos să-mi informeze soțul că ar trebui să-și controleze femeia. Ce a spus femeia calmă din dreapta soțului meu deschizând portiera? ‘Dă-mi bâta!!’ Nu cred că trebuie să mai menționez că purtăm roșu :) . Am urmărit mașini în trafic claxonându-le pentru că au aruncat gunoaie pe geam, bicicliștii deja îmi cunosc numărul de înmatriculare iar un anume muncitor pe basculantă a primit o lecție de politețe după ce m-a confundat și înjurat în trafic. Soțul îmi spune că e cam grav și că ar fi periculos pentru mine. L-am liniștit spunându-i  că singura soluție pentru siguranța mea este să-mi pună  cuie în vârful bâtei.
    Nu instig la furie și nu insinuez că o garderobă nouă îți riscă viață. A scos doar treptat la suprafața un lucru negativ și mi-a dat libertatea să-l manifest în loc să-l arhivez. Libertatea mea se pare că s-a manifestat la volan. A gasit nișa, fisura și a ieșit cu presiune explozivă cu fiecare ocazie. La fiecare e altceva. Stocarea consecvență a furiei începuse deja să capete forme fizice în umflături, dermatite, migrene, articulații dureroase.  Și-acum țin minte în cabinetul ortopedului care se uita încruntat frecându-și fruntea  la un RMN. Era genunchiul meu puțin umflat cu un menisc ușor fisurat. Mi-a spus că trebuie să scoatem chistul numaidecât. Țin minte doar ‘bla bla ruptură, bla bla proteză, bla ba’. În mintea mea era un singur gând. Cum să mă operez când eu abia mi-am făcut plinul la pantofi!?!??! Inadmisibil. Needless to say că nu m-am operat iar după câteva luni la înălțimi de 10-12 cm genunchiul era perfect iar gamba de invidiat :).  Se pare că ‘fisura emoțională’ din trafic își făcuse mai bine treaba si total neinvaziv.
    Azi e mai greu să fii fericit. Trebuie să fii hotărât, insistent și consecvent. Lasă negrul, lasă balerinii, încălță pantofii aia de pe ultmul raft, la care doar te uiți și nu îndrăznești ‘nu,nu.. sunt doar pentru ocazii’ și poartă-i chiar și la piață. FACT: Un pantof cu toc corectează postura și eliberează tensiunea din genunchi. Nici dacă mă chinuiam nu scoteam o metaforă mai exactă.
    Se spune că hainele reflectă starea interioară și da, e adevărat…. Dar dacă ar influența-o ?
    În poze port Fusta Dalma


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *