Da, au trecut doi ani jumate. Doi ani jumate de când am scris ultimul articol și , sincer, parcă a fost ieri. Am zis că azi, la ora 5:12 dimineața, o să rup lunga tăcere așternută peste ultmii ani, lucru la care mă tot gândesc de luni bune. Uitându-mă cu nostalgie la carafa mea de cafea, goală deja la 5:20, mi-am dat seama că-mi dă târcoale inspirația și mă regăsesc într-un rar moment de liniște, atât înăuntru cât și în afară. Dacă stau bine și mă gândesc este logic… am dormit câte 7 ore legate, în 3 nopți consecutive și neuronii mei sunt în extaz, deci voi încerca să profit de noile conexiuni dobândite.
Am zis să reincep să scriu făcându-vă cunoștință cu o bună prietenă de-a mea. Aș putea spune cea mai veche, însă nu vreau să-i dau nas, și-așa e stresantă. Cu siguranță o cunoașteți și voi, o aveți în anturaj și pare a fi cea mai vocală dintre toate durerile din c… . cot. Frica. Frica aia care stă ca un papagal pe umărul meu constant și îmi astupă urechea cu o grămadă de scenarii și prostii. Se transformă în stări și emoții, gâtuind și paralizând parcă toate fibrele corpului, împiedicându-mă să fac aproape orice. Da, e o curvă.
Hai să enumerăm împreună toate refrenurile pe care ea le fredonează la noi în urechi, mai mult sau mai puțin conștient, cu fiecare pas, fiecare mișcare, cu fiecare zi care trece pe lângă noi, sperând să fi avut curajul să trăim momentul altfel. Evident, ea poate fi mai vocală la unii decât la alții, nu zic că e universală în orice caz, zic doar că are alt volum, ritm, incidență, în funcție de individ. Deci, eu le enumăr și să-mi spui stop când îți recunoști beat-ul: frica de… a nu fi acceptat, de a primi un refuz, de a fi ridiculizat, de a fi certat, de a fi criticat sau judecat, de a fi vulnerabil, de a fi invizibil, de a fi ultimul, de a nu fi destul, de a fi singur, de a fi părăsit, de a nu fi iubit… Desigur, mă refer strict la emoții, acele sentimente subtile, atât de greu de sesizat, atât de greu de controlat, care creionează toată ființa noastră ziua și ne invadează visele noaptea.
Mai nou, de când am avut “inspirata” idee de a avea copii, basically de a-mi tăia inima-n două și de a lasă jumătățile să zburde libere prin lume până mă omoară și mă lasă fără păr în cap. Poftim? Dramatizez prea tare?! ….. really, really not. De fiecare data când una din ele are o banală febră sau o mică tuse, încep. De ce mi-au trebuit copii!? Acum mor de stress și griji! Și începe să vâjâie capul până pocnește.
Acum sincer nu, nu sunt chiar așa, din afară par perfect normală, și sunt sigură că din exterior nu se vede întreaga orchestrație și calibrare lăuntrică împreună cu nenumăratele procese de conștiință cu care se însoțesc fiecare acțiune și vorba.
Revenind la oile noastre, cred că mi-ar plăcea enorm ca dimineață, înainte să plec undeva, să nu mai petrec jumătate de oră alegându-mi hainele. Aici știu sigur că nu sunt singura. A devenit atât de obositor să încerc să înfrânez anumite porniri, anumite impulsuri de a mă îmbrăca într-un anumit fel, gândindu-mă că alții ar putea intrepreta într-un mod greșit, ce vreau să arăt, ce nu vreau să arăt. Prea mult am ajuns să ne îmbrăcăm parcă pentru ceilalți și mai puțin pentru noi. Mi-ar plăcea să îmi dau frâu liber nevoii de a mă manifesta și prin haine fără să mă gândesc la cum aș arăta prin ochii celor din jur. Am ajuns să realizez târziu că nu există ochi mai critic decât al meu și acele voci care îmi răsuna în minte spunându-mi că ceva nu e în regulă, sunt doar vocea mea, vocea fricii mele, vocea propriului sentiment de neadecvare, care-mi stârpește libertatea de a fi eu.
