Am avut o surpinzatoare plăcere recent să vorbesc în fața unor copii de 16 ani – copii frumoși, cuminți și surpinzator de receptivi. M-am împotrivit uimitor nevoii de a refuza invitația grație unei noi rezoluții. Nu refuz niciodată nimic dacă singurul motiv contra este ‘frică’. Frică de necunoscut, frică de a fi judecat, de a fi mut în fața unor ochi cât cepele și urechi ciulite așteptând în van să spui ceva inteligent. Pff.. instant am acceptat.
Nu mai zic nimic despre crampele și anxietatea care au precedat așteptatul eveniment. Ambele au fost… constructive, să spunem. A fost neașteptat de frumos și natural modul în care a decurs dialogul. Era prea liniște când vorbeam. Pe cine a plesnit râsul când am zis că ‘nu las nici un client să plece nesatisfacut’ sau ‘ma mulțumesc cu mâinile mele’? Pe mine, evident. în rest, liniște. Mi-am făcut cinste psihicului mai pueril decât audiența adolescentină. Jos pălăria. Mai mult decât atât, m-au blocat cu o întrebare simplă aparent, dar la care nu am avut răspuns. Ce înseamnă să fii elegant? Aș dori să le ofer aici un răspuns, un răspuns încă neelucidat dar rumegat cât de cât. Vedem ce iese.
Am avut un bunic elegant. Colonel intrat în rezervă, înalt, sănătos tun, mers impunător și mereu îmbrăcat adecvat. Putea purta și un treining că jurai că este elegant. Aducea bine cu Clint Eastwood, mai ales când fuma și își strângea ochii să nu îi între fumul. I-a interzis bunicii mele să își ia un baston pentru că nu dădea bine și refuza probabil înaintarea în vârstă a ei, implicit și a lui. Astfel, mereu când ieșeau la plimbarea zilnică, ieșeau la braț, și o strângea bine pentru echilibrul ei. Romanul mi-a părut mereu un oraș bătrân, liniștit, verde, foarte frumos, unde toată lumea se cunoaște. Ieșeau mereu la braț amândoi și , la oră fixă, că-ntr-un dans, se salutau cu toți trecătorii cunoscuți. A avut un defect la mână dreaptă și degetul din mijloc a rămas înțepenit mereu îndoit simulând un gest mai puțin admirabil. Ai fi crezut că așa un defect l-ar fi oprit să o includă în socializare făcând din mână cuiva. Dar nu. Plin de tact, flegmatic și debordând de încredere în sine ridica mână aia și făcea semne lascive cu fiecare ocazie. Și mai elegant mi-a părut în momentul în care am fost abordați pe stradă de un martor al lui Iehova acum vreo 15 ani. L-a ascultat cu blândețe, răbdare, a luat pliantul, i-a mulțumit, în timp ce eu gesticulăm frenetic gestul de scurtat discuția, ochi peste cap și oftat constant plin de superioritate. După ce a plecat îmi spune că trebuie să ascult și să fiu politicoasă cu oricine, indiferent de concepții și păreri. Elegant.
Ca de obicei nu mă voi rezuma doar la haine :). A fi elegant înseamnă armonia tuturor lucrurilor și acțiunilor individului. Bun. Acum individul respectiv poate avea o geacă ruptă care se îmbină armonios cu pantalonii murdări, o sticlă de bere într-o mână și capul în șanț. Armonios, foarte logic … am putea spune și asta. Elegant? nu chiar. Mă pot împiedica regulat pe stradă, să am un gheb imens în spate dar tot să am un curs al mersului elegant (practic vorbind). Spre exemplu, eu îmi târai călcâiele. Toți îmi spun că mă aud cum vin și mi se recunoaște unicitatea țârâitului imediat. Voiam să mă dau drept un contra exemplu la începutul frazei, dar m-am răzgândit to make a point. Regularitatea și sistematizarea procesului ‘complicat’ implică dedicație și cursivitate în mișcare. În teorie ar trebui să fie elegant. Nu e. Se produce un sunet mai puțin plăcut și de obicei se adaugă și la o postură proastă. Am putea spune că a fi elegant ține și de rigorile autoimpuse pentru a fi cât mai plăcut pentru privitor (alții sau sinele). De-aia mă rezum la tocuri acum. Cât mai puține sunete nedorite scoase, o postură cât mai dreaptă care evidențiază perfect forma corpului, pieptul înainte denotă curaj, fruntea sus pentru încredere în sine și avem un mers foarte elegant.
Aș spune că ‘elegant’ este un termen și mai relativ în ceea ce privește vestimentația. Fiecare decide în felul lui ce i se pare elegant și mereu susțin creativitatea în stilul vestimentar. În schimb sunt anumite linii de ghidaj comune fiecărei interpretări, cum ar fi concordanta ansamblului. Piesele vestimentare să se îmbine armonios, liniile croielii să fie cursive și curate. Paleta de culori adoptată să fie complementară și în ton cu ținuta. În ultima instanță revenim evident la rigorile impuse sezonal de tendințe, câte-o dată menite parcă să ne transforme într-o mare compactă și uni de oițe. Părerea și sfatul meu sunt să le privim cu colțul ochiului și să avem stilul propriu definitoriu, cizelat și pigulit eventual funcție de ele. Ăla va fi mereu elegant pentru că mereu va fi în armonie perfectă cu sinele.
În concluzie… vrei sa fii elegantă? Imbraca-te de la ‘Laura Galic’!!! (snobbish hair backflip) … asta ca să nu mi se reproșeze că iar n-am facut reclamă.
