Nu cred că sunt singura care a avut visul ăla enervant despre începutul școlii. Se termina vacanța și intram în panică pentru că nu mi-am terminat temele sau pentru că nu am învățat pentru un test. Îl mai am și acum, după mai bine de 7 ani de la terminarea facultății. Ar trebui să spun 10 ani, facultatea numai despre învățat nu a fost. Aș descrie mai degrabă experiența prin ‘descurcat’. Da, m-am descurcat. Însă oare s-au meritat atâtea nopți nedormite, atâta stres și neliniște, atâtea zeci de kilograme de hârtii scrise și cărate zi de zi. Serios, care mai e scopul profesorului dacă dictează din manualul meu același lucru? Pot copia și eu acasă cu același ‘entuziasm’.

Am fost un copil foarte conștiincios. Premiantă mereu și șefă de clasă, până să ajung la liceu, evident, dar chiar și atunci mă numărăm printre primii. Țin minte perfect, ca o experiență traumatizantă, primul meu 7. Atâtea speranțe în mine din partea tuturor, profesori , părinți… o adevărată dramă. Am ascuns o lună carnetul de note de rușine. Pentru cine învățam? Atâta învățat pe de rost lucruri inutile pe care nici profii nu le pot recita fără eventualul căscat. Atâtea coronițe expuse de bunici în vitrine, atâtea diplome… teancuri de diplome. Nu mai știu absolut nimic. Sunt întâmplări pe care le ții minte involuntar și nu le găsești noimă decât mult mai târziu. Cum ar fi ziua absolvirii clasei a 8-a. Eu și câțiva colegi am fost luați de-o parte și am fost informați că pe lângă diplomele de merit vom mai primi câteva , așa, pe lângă. Trebuiau să dea mai multe diplome la festivitate… era un spectacol doar. Fiecare părinte își admira odrasla în manej, la trap frumos, cu fiecare panglică de merit. Am aflat în ziua aia că sunt excepțională la biologie și muzică. Pe moment m-am bucurat de lărgirea nesperată și nemuncită a palmaresului. Se spune că atunci când un lucru îți este oferit gratis înseamnă că tu ești produsul. Da, am fost cumpărată de câțiva profesori inapți pentru o hârtie, hârtie care în mâinile mele părea aur. Părea calea spre succes, admirație și fericire. Copil prost.

                       Am să va povestesc despre ziua care într-adevăr mi-a deschis orizonturile și care m-a îmbarcat într-o călătorie fără cale de întoarcere. Aveam 6 ani și eram la bunici. Într-o zi bunica și-a scos mașina veche de cusut să-și facă o perdea. Era un Singer vechi, negru cu modele pictate manual aurii și montată pe o carcasă de lemn masiv. Fascinată, am rugat-o să mă învețe. Ea nu prea avea timp și a amânat. Dimineața următoare am fugărit-o pisând-o la cap să mă învețe, ea fiind pe picior de plecare la servici. Agitată și exasperată a luat mașina (fără pedală, doar cu manivelă) și mi-a explicat foarte ‘detaliat’ gândind că mă voi plictisi instant : ‘aici se bagă ața, aici bagi suveica și aici învârți. Pa!’ După 8 ore când a revenit eram în același loc. Se poate numi hobby, pasiune, compulsie obsesivă, orice! Pot spune că din momentul ăla am știut că asta vreau să fac. Lucru rar, știu. Marea majoritate se confruntă cu mari probleme în regăsirea identității în profesie. Nu am nici o rezolvare pentru ei. Suntem o generație amplă de școliți și învățați, plini de diplome, însă necalificați, nepregătiți pentru nimic. Unii au baftă să se descurce siguri, împiedicându-se de o îndeletnicire dragă. După 3 școli schimbate, liceu de matematică-informatică, facultate de design interior și licență în peisagistică, pot spune cu mândrie că sunt croitoreasă. M-am întors să-i dau dreptate copilului de 6 ani, care știa mai bine ce vrea să facă cu viața ei decât școlita plină de diplome.

                   La grădiniță mi s-a comunicat  că până în clasa zero fata mea trebuie să știe tabla adunarii si scaderii. Am râs. Era o glumă, nu? Nu. Nu înțeleg unde îi grăbim. Știu, creierul trebuie structurat și rutina învățării în sine este unealta principală și nu obiectul învățat propriuzis. Dar e ca și cum aș încerca să fac o prăjitură doar cu apă și tărâțe. Repet procesul de n ori că să îl învăț pentru că doar procesul este important pentru dezvoltarea mea ca bucătar. Dar eu nu produc nimic. Poate dacă în loc de istorie aș fi învățat astronomie, în loc de chimie ar fi fost biologie sau în loc de latină ar fi fost ORICE altceva, aș fi ținut minte ceva. Sunt doar simple exemple preferențiale. Suntem diferiți. Cum ar putea o clasă de 35 de copii să fie identici în nevoile disciplinare?! Văd doar identități diferite și unice, miraculoase, îndesate în mici cutii comunicandu-li-se ce valori și aspirații ar ‘trebui’ să aibă. Pare rețeta perfectă pentru condamnarea unei întregi generații spre depresie.

                        Sper să am ocazia, și îmi voi da tot interesul, să-mi înscriu copilul la un sistem de învățământ alternativ. Orice pare infinit mai bun. Dacă nu, abia aștept să pot fi mama care-i spune: Fără teme după oră 5! Vacanța e vacanță, nu se învață la nimic! Nu-ți place obiectul x? învață de 5 și nimic mai mult. Poate ar părea cam neortodox, dar prefer un copil fericit decât un ponei de expoziție.