Am citit de curând un articol care m-a ‘indispus’ puțin. Și când spun ‘indispus’ vreau să spun ‘infuriat’. Inițial mă gandeam că poate ar fi fost scris cu ironie. Speranțe aiurea. Cu cât mă gândesc mai mult la ce-aș scrie în continuare cu atât mi se rostogolesc cuvintele mai vulcanic și simt cum îmi pocnesc arterele în gât. Așa sunt eu. Mă înfurii de la amănunte nesemnificative. Cum ar fi snobismul mascat ca modă.
M-am săturat să aud cum în ziua de azi moda este tratată cu superficialitate doar pentru că nu sunt respectate rigoarea și liniile înguste propuse, sau mai bine zis impuse, de anumite persoane autoproclamate ‘icons’. M-am săturat să aud peste tot critici dure și jigniri doar pentru că a purtat roșu nu știu cine nu știu unde, pentru că se vede cu 1 cm mai mult genunchiul sau cotul, sau pentru că a îndrăznit cineva să poarte ceva care îi place și nu neapărat îl/o avantajează. Am citit că moda este insulara acum și asta ar fi un lucru rău. Fiecare are un mod diferit de a interpreta moda, iar asta bineînțeles este de neconceput. În concluzie, este rău să fii diferit? Să ai o interpretare proprie? Să îndrăznești să ieși din turmă? Cum îndrăznesc unele blogerite fashioniste să discute despre modă când ele nu cunosc diferența dintre Valentino, Gucci sau Versace?! Așa și? Nici eu nu o cunosc și mă mândresc cu asta. Mai mult, am dat search să văd cum se scriu corect! Însă știu diferența între frumos și urât, împlinit și frustrat, politicos și nesimțit. Chiar nu mai putem scoate divertisment decât pe seama altuia? M-am plictisit să văd cum se arată cu degetul și se minimalizează persoane doar de frică să nu fim noi priviți cu același ochi critic. Ești ceea ce vezi. Tare greu trebuie să fie dacă vezi doar lucruri demne de criticat și înjosit.
M-au invitat acum ceva timp la o emisiune. Eram 3 ‘specialisti’. Un psiholog, un sociolog și un fashion designer. M-am anunțat ce temă va avea emisiunea și mi-am făcut temele, m-am pregătit perfect. Era vorba despre cum ne influențează hainele personalitatea și invers, ce spune ținuta noastră despre noi. Am ajuns acolo și în toiul emisiunii mi-am dat seama că eu eram invitată pentru scandal, critici și dezaprobări. Nici n-apucasem să-mi spun discursul de acasă, pregătit cu entuziasm, despre etapele dezvoltării psihice (nu trebuie să menționez că la școală aveam mereu pregătit ghiozdanul de cu seară sau nu puteam să dorm). Mi-au dat cuvântul când mi s-a arătat o poză cu un domn purtând un sacou bleo cu o cravată în dungi. ‘ E ok? După părerea ta ‘profesionistă’?’ …Well, f@#k… mi-a dat șah și mi-am înghițit discursul. M-a salvat domnul psiholog care a zis că , of course, nu e îmbrăcat adecvat. ‘Nu se poartă cravată în dungi cu nuj ce ocazie.’ Serios?!
Chiar nu vreau să văd moda ca pe un tiran sau dictator. Noi dictăm moda, și nu invers. Noi oamenii de rând, simpli facem moda. Când văd toți critcii de modă cum fac spume la gură și împrăștie doar vorbe dure la adresa oricui, văd doar copii mici, răzgâiați. Vor că toți copii din parc să se joace după regulile lor. Când sunt refuzați se trântesc cu fundul de pământ. Noi ăștia mai mari suntem mai ‘delicati’. Nu ne trântim cu fundul, trântim vorbe. Oare ne este frică să facem un compliment? Ne face vulnerabili?
Închei cu un mic fragment din ‘Ratatouille’ de care pur și simplu m-am îndrăgostit.
‘În multe feluri, munca unui critic este simplă. Riscăm foarte puțin și totuși ne bucurăm de o poziție superioară celor care ne prezintă munca și pe ei înșiși spre a fi judecăți. Înflorim cu critica negativă care e distractivă pentru toți. Dar crudul adevăr pe care noi criticii trebuie să îl recunoaștem, este că în ansamblu, cea mai nesemnificativă prostie creată este probabil mai plină de înțeles decât critica noastră care o înjosește într-atât. Dar sunt și dați când un critic riscă, în descoperirea și apărarea unui lucru nou. Lumea adesea este rea cu talentul nou, și creațiile noi. Noul are nevoie de prieteni.’
(‘In many ways, the work of a critic is easy. We risk very little, yet enjoy a position over those who offer up their work and their selves to our judgment. We thrive on negative criticism, which is fun to write and to read. But the bitter truth we critics must face is that, in the grand scheme of things, the average piece of junk is probably more meaningful than our criticism designating it so. But there are times when a critic truly risks something, and that is in the discovery and defense of the new. The world is often unkind to new talent, new creations. The new needs friends.’)